Abstractizare din:
“The Bystander Role”, Petruska Clarkson, TAJ, vol 17, No 3, 1987
Se zice că fie eşti parte din soluţie fie parte din problemă, iar dacă eşti indecis, permiţi celorlalţi să continue să facă ceea ce fac. In fapt, spectatorii au puterea să influenţeze sau să oprească spectacolul, prin huiduieli, intrând pe scenă sau altfel. Dacă nu fac nimic, înseamnă că tacit şi implicit, au decis să fie de acord cu ceea ce fac actorii pe scenă, au decis să le dea permisiunea să continue. Oare există un „stat deoparte” inocent? De obicei, cel care stă deoparte îşi justifică neparticiparea şi inocenţa, astfel:
„Nu-i treaba mea” („Pilat din Pont”) cineva cere ajutorul pentru rezolvarea unui conflict şi i se răspunde cu refuzul de a media, adesea cu sugestia de a se descurca singur. În gând işi spune „n-am nevoie să-mi creez propria dramă” sau „n-am chef să fiu prins făcând o greşeală”,
avantajul fiind un bilet gratuit la circul oferit de cealaltă persoană.
„E mai complex decât am crezut” („În definitiv cine poate şti?”) e conştient de problemă dar pretinde că, datorită complexităţii, el nu poate ajuta. Cu această scuză poate chiar profita de nerezolvarea problemei.
„Nu am toate informaţiile” („Fericiţi cei ignoranţi”) pentru că le lipsesc informaţii, pretind că orice alegere sau acţiune ar fi nepotrivită şi ineficace. Se protejează astfel de stresul de a risca.
„Nu vreau să mă ard din nou” („Lasă-i să se ardă ei”) refuzul de a acţiona sau a ajuta vine din experienţele neplăcute când s-a implicat în trecut.
„Vreau să rămân neutru” („Nu vreau să iau partea nimănui”) apare când un conflict cere un mediator, acesta „mediază” dar de fapt nu face nimic pe motiv că vrea să rămână neutru. Astfel, devine un canal de comunicare între cei aflaţi în conflict, de obicei avantajându-l pe agresor.
„Spun (altora) doar adevărul aşa cum îl văd” (sau „Bârfa e mai suculentă decât responsabilitatea”) se grăbesc şi trag concluzii fără a avea informaţii şi apoi diseminează versiunea lor de adevăr. Astfel ponegresc pe cineva fără să vorbească direct cu cei relevanţi situaţiei, pretinzând că se implică prin faptul că vorbesc cu alţii
„Urmez doar ordinul” (sau „Este dincolo de responsabilitatea mea”) pretinde incapacitatea de a acţiona pentru că se subordonează unei autorităţi mai înalte.
„Adevărul e undeva la mijloc” se folosesc de justificarea filozofică că în orice rău este un bine sau în orice lucru bun există şi un lucru rău. Ignoră însă că uneori este mai mult rău decât bine.
„Contribuţia mea nu rezolvă mare lucru” (sau „Cine, eu??”) vine cu justificarea că puterea (politică) a unei organizaţii, guvern sau societate este atât de mare încât un individ nu poate influenţa cu nimic rezultatele.
„Învinuirea victimei” (sau „Lumea îşi are justiţia ei”) se bazează pe presupunerea că victima unei injustiţii sau cruzimi şi-a făcut-o cu mâna ei sau probabil a meritat-o pentru că a provocat o reacţie care era previzibilă. Aici din nou cel care stă deoparte devine complicele agresorului.
„Nu vreau să fac valuri” (sau „Nu vreau să ridic o problemă delicată”) deşi acceptă legătura cu ceilalţi şi sunt sensibili la cruzime sau injustiţie, trăiesc cu convingerea: „cu cât spun sau fac mai puţine, cu atât se rezolvă mai repede”. De fapt le este frică de conflict şi confruntare şi speră că aparenţele armoniei sociale justifică evitarea problemei pe care o simt la nivel psihologic.
Dar din cele de mai sus să nu concluzionezi că trebuie să te implici şi să intervii cu fiecare ocazie.
Atunci problema care se pune este: Cum să te implici?
Răspunsul nu este întotdeauna să faci ceva direct şi imediat, dar este răspunderea noastră de a căuta răspunsuri creative la această întrebare. Statul deoparte se decide adesea automat, instinctiv, subconştient şi nu ca un act deliberat, de rea voinţă sau neglijenţă, de aceea intenţia acestui material nu este să te facă să te simţi vinovat(ă) sau neadecvat(ă). Este posibil să fii creativ(ă) în felul în care îţi asumi mai multă responsabilitate în evenimentele la care eşti martor(ă). Pentru a şti cum să te implici într-o situaţie, pune-ţi întrebările de mai jos:
1. Realizez cu-adevărat ce se întâmplă în mediul meu (de muncă, acasă, etc)? există posibilitatea să desconsideri simptomele problemei, efectele lor sau importanţa problemei. Este uşor să ignori consecinţele unei probleme asupra celor care nu sunt prezenţi (de exemplu pentru familia de acasă a colegului pe care îl laşi să urce beat la volan).
2. Este nevoie de ajutor? (de exemplu, auzi ţipătul unui copil în apartamentul vecin, oare este agresat?) Ca urmare a acestei întrebări, probabil că vei investiga mai bine dacă este nevoie de ajutor intr-o situaţie.
3. Este responsabilitatea mea? înseamnă să decizi dacă eşti personal implicat într-o situaţie şi dacă o poţi influenţa. De exemplu, dacă un coleg persecută sau face discriminări pe criterii etnice sau de sex, oare este sau nu responsabilitatea mea să caut o redresare a stiuaţiei?
4. Care sunt opţiunile viabile pentru a acţiona? De exemplu, grupuri sau chiar mulţimi de oameni pot deveni martori colectivi la persecuţia unuia de-al lor (Germania Nazistă). O opţiune este evident să te lupţi cu agresorul, alta este să stai deoparte, să nu te bagi. Dar putem găsi, creativ, şi alte alternative. De exemplu, in Africa de Sud rasistă, un pictor alege subiecte ce inregistrează evenimentele de discriminare şi persecuţie, în condiţiile în care presa nu este liberă. A găsit deci o cale de a se implica, modalitate care e compatibilă cu propria supravieţuire şi propria conştiinţă.
© 2008 Instill